Life is beautiful, don’t give it up

I often wonder wether life is worth living. It sounds grotesque at first, but putting a little thought into it will make it seem a little less abnormal, especially because I am in a range of ages that do this very often – put the worth of life on a balance and play Egyptian mythology judgement court.

Continue reading “Life is beautiful, don’t give it up”

Advertisements

Do I know?

Don’t read this if you get angry fast.

The phases we go through can be rough. Really rough. That’s why everyone around you says “don’t judge a book by it’s cover” – everyone says it, but no one actually respects it. I am going to use myself as an example: I have always been a “sad looking” person. Not actually always sad, but I just look like it because it’s very hard for something to actually catch my attention and not bore me to death. (((THERE’S A COMPLETELY RANDOM RANT COMING UP THANKS AND SORRY))) I have just moved for university, and I live in a place I hate. I hate it with my entire self, and what I hate more is the fact that I live there because I cannot afford more. Now you’re going to say “be grateful, there are people in worse situations”. I don’t have a problem with this in essence, I hate the fact that I cannot do more for myself, not that I don’t afford living in some penthouse. I don’t give a damn about that, it’s not the location that I hate, it’s the inhabitors. Like I said, I get bored easily. So seeing people that all fit in the same pattern kills me. I am in the category of people that wants to talk about aliens, stars, sky, society problems, why does the sun set in the west and rises in the east, books, music, love, culture, style, sex, philosophy, religion. I don’t care about who did what yesterday. I don’t give a damn: it can be about a Nobel peace prize or Kylie Jenner. I don’t care, not my thing. So being surrounded by people that talk such trivial things kills me. I need to talk about things. Real things. I cannot even read because I hear shitty music coming from above me. Am I arrogant? Maybe. Yes, I am, actually. Going back to what I was saying: phases. I have been going through a rough time. Not because uni, not due to where I live, none of that. If someone asks me what’s wrong, I answer “nothing, it’s just me”. It confuses most, but it’s my best answer. I don’t know what to say about my moods, I never know, because I DON’T HAVE A DAMN IDEA. I don’t know what’s going on. At uni, everyone succeeds in something. Someone wrote a book, a girl dances, another does rap songs that are actually really known, a few girls are already writing for the uni magazine. Me? All out. I don’t have a clue about what I’m doing, and it’s because of myself, because I’m never sure about something, ever. I try to pay attention but I quickly start thinking and thinking and thinking, and I eventually get lost inside my own head. It looks like I’m present but I’m actually far away in some book I’ve read or a movie I’ve recently seen. It sounds stupid, I know. I promise I’m not absurd. Due to all that, I’m always looking sad. But I’m actually not… I mean, not all the time. Most of the time it’s just me thinking about who knows what, and there has to be someone coming: “why are you so sad?”. Damn it, do you think I’m sitting in the furthest corner of the room because I want someone to come and ask me something? If yes, than sorry but you misjudged. Lost myself in words once more, let me get back on track: if you’re not feeling good and you don’t know why, that’s fine. Don’t think you have some mental issue or something, you’re in a bad phase. I’ve written something similar before, making a parallel between humans and the moon. You’re so close to being the waxing crescent, a new moon. It will get better, trust me.

So please, if you see someone sitting alone in a corner, they are there with a reason. Stop asking people why they’re sad, it’s dumb. A sad person doesn’t want to talk about anything to anyone, just let them be. By this, I’m not saying to not help people. It’s just that most get back on track by themselves and it’s best for them to do so.

If you’re all the way over here, thank you. I hope you have a fantastic day, just like yourself.

Invitație la următorul ’89

Nu era loc de aporii, polemici sau indecizii morale.  În incipitul lui noiembrie 2014, a avut loc primul tur de voturi. Au fost primele elecții făcute de către cetățenii români care aveau să schimbe ceva, primele dintr-un șir care aveau să ducă la inevitabilul sfârșit de care am avut parte…sau poate că acela de care urmează să avem parte.

Nu pot să mint, acum patru ani nu aveam drept de vot. Spre urmare, pot doar dezbate obiectiv întâmplările, filtrând prin ochii mei: ochii unui proaspăt absolvent de liceu, care vede încă politica și lumea mass media drept “un punch searbăd și incolor” în care înoată nenumărați “campioni și campioane”, indivizi care încearcă să ajungă în frunte strict prin persiflarea adusă la adresa unul altuia,  prin mojicii și boicoturi.

Lumea politică românească e într-o continuă mișcare decadentă, cam ca aripile de plumb ale lui Bacovia. “Primii vinovați sunt, fatalmente, cei care au puterea.” – frază citită dintr-un text aparținând lui Andrei Pleșu, “Vinovății”. Românii aleg, la fiecare elecție, răul mai mic, adică oferă putere răului, chiar dacă nu au rele intenții. Asemeni gaurii negre din centrul Căii Lactee, se află gaura neagră politică a României, tot în centru, într-o sferă protejată în mod inexorabil, fapt dovedit la condamnarea baștanului cu fermele de porci. În această gaură se află și “20-20”, dar bineînțeles și “how do do” (inculpatele fiind personalități  europarlamentare), Tudorel Toader, acesta fiind marioneta căreia Dragnea i-a oferit una din cele mai importante sarcini: abolirea Laurei Codruța Kovesi de la conducerea DNA. Zis și făcut, din păcate: Kovesi a fost demisă de către Iohannis pe 9 iulie. Toader este o marionetă ascultătoare, ba chiar a întocmit un dosar și a scris un discurs, care, potrivit internauților, a fost atât de comunist încât s-au făcut televizoarele alb-negru; și mai sunt 2-3, dar am să mă abțin de la a-i satiriza, ca să nu mă lungesc prea mult.

Situația este una deprimantă,  iar nonșalanța și indolența care plutește în aer ne va sufoca curând. De asta, voi participa la protestul de pe 10 august, dată la care se presupune că diaspora vine acasă. Nu știu despre voi, dar eu nu vreau să fiu sufocată, sună a moarte “nașpa”. De-asta, considerați acest text o invitație. O invitație la următorul ’89. Remember…nu oamenilor trebuie să le fie frică de guvern, ci guvernului de oameni. Legea junglei, care se aplică acum în România: cel mai puternic supraviețuiește. Și unde-s mulți puterea crește, corect? Hai să le-aratăm că suntem mulți, hai să ne adunăm în haite de oameni deștepți, cum ne îndeamnă Chirilă! Hai să-i aratăm lui Dragnea că e țara noastră și nu poate face ce vrea cu ea!

 

Hai la București pe 10 august!!!